„Inițial totul a pornit de la ideea de a explora universul unor artiști români iconici din perioada comunistă. Alături de Gabriel Sandu, imaginam un proiect pe de o parte recuperatoriu, pe de altă parte interogativ, auto-reflexiv. Mă intrebam cum afectează un astfel de context politic și social conștiința artistică. E o problematică ce mă macină atât referitor la trecut, cât și la prezent: ce rol joacă artistul ȋn societate? Mihaela Runceanu a fost de la ȋnceput ȋn capul listei. Aveam amândoi imaginea și vocea ei bine ȋntipărite ȋn minte ȋncă din copilărie, și ne mai aminteam și sfârștul tragic, controversat, deseori trivializat ȋn spațiul media. Era cu adevărat un subiect provocator și pe măsură ce aflam mai multe despre el, ne devenea clar că și necesar. Povestea Mihaelei Runceanu are ceva foarte neliniștitor, ceva ce vorbește nu numai despre România anilor ‘80, ci și despre noi, despre identitatea noastră, despre trauma colectivă pe care ȋncă ȋncercăm să o vindecăm. E ceva purificator ȋn a ne ȋnțelege și asuma trecutul.”
„Ceea ce m-a impresionat pe mine documentând istoria Mihaelei Runceanu a fost incredibila ei luciditate: un talent desăvârșit, o profesionistă a scenei, o artistă conștientă de limitele pe care apartenența la România le joacă ȋn dezvoltarea carierei ei, o profesoară exigentă, un pedagog care inspiră, o femeie independentă, o vedetă națională, un om moral, terorizat de un regim pentru care toate cele de mai sus reprezintă un pericol. Pentru mine, Mihaela Runceanu este ȋn același timp excepțională și extrem de reprezentativă pentru condiția intelectualui din ultimii ani ai obsendantului deceniu. Ceea am ȋncercat alături de echipa mea să aducem pe scenă este o imaginare a unui trecut posibil. Spre surprinderea noastră, nu există un dosar de securitate pe numele Mihaelei, ceea ce există ȋnsă sunt o mulțime de povești ȋn jurul morții ei: un eveniment bizar, neclar, rezolvat superficial și ȋn grabă de un regim dornic să uite cât mai repede cele ȋntâmplate, căruia ȋi stă mărturie un halucinant dosar de procuratură. Ȋn mintea apropiaților, momentul a rămas traumatic, ȋnvăluit nu ȋn mister, cât mai degrabă ȋn teribila neȋmpăcare cu o revoluție mistificată și o tranziție de regim manevrată de forțe oculte, un proces al trecutului neclarificat nici până ȋn ziua de astăzi.”
„Pentru mine și pentru sora mea, Andreea Runceanu din cvartetul instrumental Amadeus, influența Mihaelei Runceanu a fost enormă. Părinții noștri s-au cunoscut prin ea, mama i-a fost cea mai bună prietenă din liceu și tata era unchiul ei. Vizitele Mihaelei, când povestea bancuri cu Ceaușescu părinților noștri și noi, copiii, ascultam la ușă, sau când Mihaela mi-a spus în clasa întâi, știind că îmi place să compun, că atunci când voi fi mare voi fi compozitorul ei preferat dacă voi continua să creez melodii frumoase, iar Andreei să nu renunțe niciodată să cânte la vioară (sora mea a cântat mulți ani chiar la vioara Mihaelei), primul ceas electronic primit cadou când a avut un concert în străinătate, apoi ultimul ei spectacol la Sala Radio, pe 28 octombrie 1989, cu trei zile înainte de fatidica zi, precedat de starea ei din culise, când am stat 15 minute de vorbă (eram cu mama și sora mea), ea având o stare foarte proastă, apoi succesul imens la acel concert, cum toată scena era plină de flori și ea a îngenuncheat în fata publicului în aplauze fără sfârșit, când m-a vizitat cu flori pentru doamnele pedagoge la liceul de muzică „Dinu Lipatti” la internat… Apoi perindarea miilor de oameni în jurul sicriului ei în Buzău, coșmarul pe care mi-a luat mulți ani din viață să îl accept ca realitate, oameni cățărați pe case și în copaci, care urmăreau cortegiul funerar, tot orașul Buzău era în stradă în acea zi, cu doar o lună înainte de revoluție. Următorii 20 de ani de la acel moment am visat des că e plecată într-un concert undeva departe și se întoarce cu zâmbetul șăgalnic și ne spune: A fost o farsă totul, abia acum m-am putut întoarce la voi! Prea puțin pot scrie pentru câte am simțit și încă simt…”
„O să mă bântuie mult timp povestea asta. Sunt multe informații care ridică ȋntrebări. Din mărturiile strânse, rezultă destul de clar că Mihaela era urmărită, că primea telefoane bizare. Nu știm ȋnsă de ce. Era stresată, ȋi era frică să rămână singură, afirma frecvent că regimul de la București se va prăbuși curând. Crima a fost oribilă, cadavrul a fost incendiat, deși motivul invocat de procuratură a fost jaful, iar făptașul un cunoscut al victimei. Cazul este rezolvat ȋntr-un timp record de 36 de ore. Suntem la sfârșit de octombrie 1989. Mihaela Runceanu este una dintre cele mai populare artiste ale momentului. Totuși, în 2022 nu există niciun dosar de Securitate pe numele ei. E puțin bizar, nu? Justiția a făcut pace cu povestea asta, ȋn timp ce mulți dintre cei apropiați au rămas la fel de neliniștiți, de revoltați și de contrariați. S-a pierdut ȋnsă ȋn noianul istoriei.”
„În momentul înscrierii la casting eram absolut sigură că nu m-aș fi potrivit în rolul Mihaelei. La telefonul producătoarei am simțit chiar nevoia de a-i preciza că mă înscrisesem pentru unul din rolurile secundare. Vestea am primit-o cu o bucurie enormă, aproape că nu mi-a venit să cred. Dar trebuie să recunosc că a trezit în mine și o senzație acută de responsabilitate, pentru că îmi dădeam seama că urma să mă confrunt cu o sarcină extrem de dificilă: spre deosebire de toată experiența de până atunci, de data aceasta trebuia să interpretez un om care a existat cu adevărat, în carne și oase, care a avut un impact imens asupra multor oameni și care pe deasupra avea și o voce extrem de particulară. Țin minte că imediat, a doua zi după aflarea veștii că eu aveam să o interpretez pe Mihaela Runceanu, am început să mă documentez, să caut detalii despre felul ei de a fi, despre personalitatea ei, să vizionez toate filmările care există, să ascult interviuri, să citesc cărțile care s-au scris despre ea, să încerc să adun cât mai multe informații posibile pentru a ajunge cât mai aproape de adevărata Mihaela, de a-i imita gesturile, glasul, dar am aflat cu stupoare că, din păcate, nu există atât de multe surse (mai ales video) care mă puteau ajuta în construirea personajului. Cu ajutorul Catincăi Drăgănescu și al lui Gabi Sandu, am reușit să întâlnesc câțiva dintre oamenii care au cunoscut-o – membri ai familiei (Andreea si Xenti Runceanu), foști colegi de facultate, foști elevi, fani – și datorită lor am reușit să îmi fac o imagine mai completă. Din toată această documentare, am descoperit o femeie extrem de puternică, ambițioasă, un artist desăvârșit care a iubit oamenii. Dar caracteristicile ei care m-au ajutat cel mai mult la construcția rolului au fost spiritul ei rebel, nevoia ei de a evolua, dorința avidă de libertate și reziliența față de sistem.”
„Nefiind un musical, ci un spectacol de teatru, momentele muzicale au fost atent echilibrate, încadrând toată paleta de stări a personajelor și situațiilor; aș puncta aici două momente cu totul speciale, în percepția mea: „Speranțe vis, speranțe flori”, melodie foarte puțin cunoscută publicului larg, pe care Oana Pușcatu a cântat-o la cel mai înalt nivel de emoție, și transformarea melodiei „Iartă” în „Pleacă”, dintr-un hit ultracunoscut într-un moment de presiune psihologică pusă de celelalte personaje (gândurile și amenințările reale ce se perindau în jurul ei). Despre Oana Pușcatu, cea mai grăitoare reacție la implicarea și veridicitatea ei a dat-o sora mea la avanpremieră, când, impresionată de interpretarea minunată, a rugat-o să poarte pe scenă, în timpul spectacolului, câteva din accesoriile de scenă care au aparținut Mihaelei Runceanu, aflate în custodia familiei.”
„Cred că întâlnirea cu artista Mihaela Runceanu nu poate fi decât fascinantă pentru oricine. Îi cunoșteam multe melodii; dar despre ea nu știam mare lucru. Destinul ei tragic și viața ei aparent simplă, normală, dar însoțită de greutățile acelor vremuri au devenit foarte curând subiectul tuturor gândurilor mele în perioada de lucru la spectacol. Căutarea îmi părea la început un fel de escape room, o serie de enigme pe care trebuie să le rezolv ca să ies din povestea asta, să se facă lumină. E copleșitor să îți dai seama că nu e o poveste, ci viața unui om. A fost aproape ca o transă perioada de documentare și de lucru. Mariana, rolul meu de cea mai mare întindere din acest spectacol, este femeia care a locuit cu Mihaela Runceanu în ultima perioadă a vieții ei. Este și unul dintre rolurile de care am reușit să mă apropii cel mai greu. E o responsabilitate enormă să joci un rol construit după o persoană reală despre care există extrem de puține informații și acelea contradictorii. Am încercat să dau viață cuiva care ține enorm la Mihaela și încearcă, după propriile posibilități, să o protejeze. Un om destul de greu încercat de presiunile care veneau odată cu apropierea de Mihaela Runceanu, dar care ar face orice pentru ea. Este femeia care, în acea noapte oribilă, printr-o serie de evenimente ilogice și greu de explicat a fost ținută departe de Mihaela. Tot ea a găsit-o pe Mihaela, așa cum descriu toate articolele de atunci. E un rol care mă solicită, mă costă și mă doare în continuare.”
„În ultima variantă a scenariului sunt tovarășul Georgescu, cel mai avid dușman al Mihaelei Runceanu din ultimele zile ale cântăreței. E un personaj inventat, dar nu e foarte departe de securistul atât de des întâlnit în perioada comunismului. E pasionat de muzica ei și în același timp vrea să o aducă la tăcere pe ea. Îmi place gândirea asta absurdă a lui și mi-a inspirat felul în care am creat personajul. Evident, e un rol în care s-au comasat multe alte personaje, chiar din viața reală, ca de exemplu procurorul care s-a ocupat de cazul ei, și care, considerăm noi, nu a făcut o treabă sută la sută cinstită, dar cum nimeni (?) nu știe adevărul despre moartea Mihaelei Runceanu, am propus o variantă a noastră care, pentru spectatori, ar trebui să fie cât mai simplă și clară.”
„În construcția oricărui rol, actorul trebuie să ducă o muncă de documentare foarte amplă atât despre personajul pe care îl portretizează, cât și despre contextul social și politic în care acesta a existat. Toți am auzit povești despre cum era viața înainte de ’89 și poate mulți dintre cei care citiți acum aceste rânduri ați și trăit-o. Nouă, celor care ne-am născut după, ne vine greu să înțelegem cât de constrânsă era libertatea oamenilor și ce însemna frica de a-ți exprima opinia. Catinca Drăgănescu a avut grijă că noi, cei cinci actori de pe scenă, să înțelegem și să fim conștienți de toate aceste lucruri, mai ales de starea de nesiguranță și frică pe care o simțeau oamenii care își exprimau nemulțumirile cu voce tare. Sunt născută în luna noiembrie a anului 1989, la 24 de zile de la moartea Mihaelei Runceanu. Am crescut cu muzica ei. Însă povestea sfârșitului am aflat-o mult mai tărziu. Acest spectacol mi-a oferit povestea completă. Iar el nu reprezintă doar povestea Mihaelei, ci a unei întregi societăți: o mărturie a unui trecut nu atât de îndepărtat, care ne influențează viețile fară să ne dăm seama, chiar și celor care nu am prins acele vremuri. Personal, Mihaela, mi-a dat mai multă încredere în mine, m-a făcut mai puternică, deoarece am cunoscut o Mihaela care și-a dorit mai presus de orice să fie ea, fără constrângeri, libertăți parțiale sau cenzuri. A avut curajul să spună ce gândește într-un context care nu-ți permitea asta. În ceea ce privește destinul ei, nu cred că ar trebui să uităm circumstanțele acestui sfârșit tragic și faptul că acestui caz nu i s-a făcut dreptate nici până în ziua de azi. Dar atunci când ne gândim la Mihaela Runceanu, ar trebui să îi ascultăm glasul – ea încă ne vorbește prin muzică – și să nu uităm imensa dragoste pe care a avut-o pentru scenă și public.”
„M-am născut, într-adevăr, la începutul lui 1989, dar cred că vorbesc în numele multor oameni din generația mea când spun că am moștenit multe lucruri, poate mai multe decât doream, din perioadele precedente. Prin părinți, prin bunici... Cred că atunci când e întuneric multă vreme, chiar dacă se aprinde o lumină, trăiești în continuare cu teama că ea se va stinge la un moment dat. Și multe dintre temerile de genul acesta se preiau generațional. Cred că e important ca lumea să vină să vadă acest spectacol, nu doar cei din generația mea, în primul rând pentru Mihaela Runceanu. Pentru femeia și artista Mihaela Runceanu, pentru a cunoaște sau a retrăi puțin din atmosfera acelor ani și pentru a-și pune niște întrebări. Pentru că acest spectacol este unul documentat și își propune să-l facă pe spectator să nu uite, să-și pună niște întrebări și să țină, pe cât posibil, lumina aprinsă.”
„Pe Mihaela, pe lângă puținele cărți care o conțin, am redescoperit-o prin versurile cântecelor ei. În ‘89 aveam nouă ani, nu mi-am pus problema atunci că în spatele versurilor pentru voi, muguri noi ar putea sta un îndemn fin pentru generațiile care aveau să vină. Din păcate mugurii n-au înflorit. Moartea ei, chiar dacă nu se poate confirma că s-a produs în urma curajului pe care l-a dovedit față de regimul politic din aceea perioadă, nu a reușit să schimbe nimic în fond. Faptul că noi nu știm circumstanțele în care ea a fost omorâtă nici după mai mult de treizeci de ani și că nu există dovezi clare sau vreun dosar la Securitate pe numele ei confirmă gravele probleme în aparatura de stat cu care România încă se confruntă. Și probabil o va mai face.”
„Faptul că și Catinca Drăgănescu, și Gabriel Sandu au pus pe primul plan cercetarea dosarului, că au acordat atâta timp interviurilor cu persoanele care au cunoscut-o bine pe Mihaela, că au ascultat cele peste 100 de melodii din repertoriu și abia apoi au pus în pagină ce le-a ghidat inspirația a fost o dovadă de respect pentru memoria ei și a dat încredere familiei (sătulă de circul mediatic și titluri de clickbait din ziare, timp de 30 de ani) că va fi o reușită. Echipa de actori este extraordinară, la fel și punerea în scenă, Apollo 111 s-a dovedit a fi partenerul ideal, iar peste toate aceste lucruri bune, l-aș mai menționa pe cel legat de scenariu. Reușita îmbinării acelor vremuri cu destinul Mihaelei, echilibrul între momente, dialogurile care te fac să privești acele vremuri cu ochii de acum pentru mine reprezintă un „chapeau!” adus autorilor. Și mă bucur că au acceptat să mă ocup de partea muzicală, îndrăznesc să sper că și Mihaela și-ar fi dorit asta. Succes și la cât mai multe reprezentații!”
