„Bloc Zero a apărut pe o canapea oranj, din dorința a trei oameni cu experiență în educație prin cultură de a crește proiecte și inițiative noi care să vină în întâmpinarea nevoilor a cât mai mulți profesori și adolescenți din toată țară”, îmi povestește Oana Ghera, curator cu formare în studii de film și manager cultural specializat în proiecte de educație cinematografică. Alături de Petra Dobruska și de Ioana Brăilescu, ambele manageri culturali cu formare în antropologie și romani studies, respectiv antropologie și arte performative, cele trei fondatoare și-au propus să creeze un spațiu de intersecție între cinematografie, arte vizuale, antropologie, scriere creativă, educație civică și (re)activare comunitară. Planul a fost să creeze pedagogii și instrumente educaționale inovatoare în jurul unor subiecte actuale din sfera drepturilor omului și activismului civic pe care, din păcate, nu le întâlnim în școlile din România.
În cei doi ani de existență, asociația Bloc Zero a desfășurat proiecte în peste 40 de localități din afara Bucureștiului, orașe mai mari și mai mici, majoritatea lipsite de o infrastructură culturală solidă. Toate s-au dovedit un succes în rândul tinerilor care au avut ocazia să ia contact și cu un altfel de educație decât cea tradițională. Nu întâmplător cele mai atractive sunt atelierele de educație cinematografică și cele de educație media, unde adolescenții au ocazia să interacționeze direct cu profesioniști din domeniile cinematografiei și jurnalismului. „Credem că activitățile noastre au reușit să îi familiarizeze pe tineri cu un tip de cinema cu care se întâlnesc mai rar în sistemul clasic de distribuție și de streaming și, totodată, că aceste proiecții de film și discuțiile care le-au însoțit i-au ajutat să descopere noi moduri de a privi lumea în care trăiesc”, spune Oana.
Programul lor principal de educație prin film, Kinoteca, se învârte în jurul unui catalog de filme și diverse resurse menite să îi susțină pe profesori în introducerea unor activități de educație cinematografică și prin film în școlile în care sunt activi. „Echipa noastră se străduiește să ofere și o componentă de formare a profesorilor cu care colaborăm, dar și tutorat pe durata întregului an școlar, în așa fel încât programul să poată fi activ în cât mai multe școli și localități”, explică Oana. Cât de dificil este însă să ajungă în școli cu Kinoteca și să aducă în discuție teme precum ecologia, activismul sau drepturile omului? Din fericire, foarte puțini profesori sunt reticenți, mai ales pentru că există un dialog continuu cu aceștia, iar colaborările de lungă durată pe care le leagă de obicei le permit să se consulte cu ei astfel încât să se plieze pe curricula școlară și pe nevoile acestora. „Noi ne-am bucurat să descoperim în foarte multe orașe din țară profesori extrem de entuziaști, dornici să se implice și să aducă astfel de subiecte pe agenda școlilor lor. De cele mai multe ori, acestora le lipsesc instrumentele potrivite pentru a susține astfel de conversații, nu interesul, motiv pentru care mare parte din energia noastră se duce în găsirea și crearea de noi astfel de resurse.” Cât despre nevoia de astfel de instrumente și conversații, echipa a observat că sunt din ce în ce mai mulți profesori dornici să se implice în activitățile Bloc Zero, care îi abordează cu propuneri de colaborare și proiecte care se întind de durata unui întreg an școlar. Toate acestea le oferă validarea de care au nevoie și îi încurajează să continue să dezvolte proiecte și programe noi.
Un astfel de program este „Show Me Emotion”, lansat toamna trecută. Pornit de la o cercetare realizată în rândul a peste 2000 de adolescenți din toată țara, proiectul presupune un podcast despre sănătatea emoțională a adolescenților dublat de un festival de film cu o selecție de titluri pe aceeași temă. „Această perioadă dificilă a evidențiat o serie de nevoi de sănătate emoționale ale adolescenților pe care școala nu reușește să le adreseze corect sau suficient la momentul actual și că o miză importantă la reîntoarcerea fizică în școli este crearea unui cadru sigur pentru adolescenți, în care anxietățile și vulnerabilitățile cauzate sau accentuate de pandemie să fie ascultate”, mai crede Oana. „Tuturor ne-a fost greu în ultimii doi ani, dar adolescenții sunt cei care au cea mai mare nevoie de sprijin și de spațiu de discuție despre problemele lor emoționale, de a simți că nu sunt singuri și de a li se insufla speranță că totul va fi bine.” Iar având în vedere că urmează o perioadă plină pentru Bloc Zero – două proiecte de educație de mediu prin film în Deva, Bicaz și Fieni, extinderea platformei Kinoteca și mai multe activități în zona activismului civic și al reactivării culturale a comunităților mici –, chiar sunt șanse ca totul să fie bine.
În cartierul situat la numai doi kilometri și jumătate de centrul capitalei, „despre care locuitorii nu știu mai nimic, dar cuvântul «ghetou» continuă să fie de actualitate”, niște tineri pasionați își făceau o trupă de teatru. PlayHood a pornit de la un club de teatru în incinta unei școli generale din Ferentari, iar după trei ani de exerciții și scenete, a devenit o trupă în toată regula. Pe lângă actorie, PlayHood are și o misiune educațională – folosește teatrul ca instrument de a-și îmbunătăți gramatica, vocabularul, gândirea critică, disciplina și lucrul în echipă. Alături de ei sunt Mădălina Dorobanțu și Ionuț Oprea, doi actori profesioniști care joacă rolurile de coordonatori în trupă și care au luat proiectul PlayHood în grija ONG-ului pe care l-au creat anul trecut, Asociația Ferentari. Iar pentru că între timp a crescut şi nevoia tinerilor pentru un spaţiu în care să poată repeta și explora diferite zone artistice, au prins viață și Studiourile Ferentari.
„Ne-am dorit enorm un spațiu doar al nostru, mai ales că timp de un an aproape toate activitățile au avut loc în garsoniera coordonatorilor”, spune Mădălina Dorobanțu. „În niște vremuri atât de ciudate și incerte, noi ne-am văzut visul îndeplinindu-se când ne așteptam mai puțin.” Acolo, tinerii din cartier beneficiază gratuit de cursuri de fotografie, dans, canto, teatru de improvizație, scriere creativă, editare video sau producție muzicală și pot să participe la sesiuni individuale de psihoterapie sau la clubul de lectură. Orice adolescent care visează să-și exploreze o pasiune sau care simte că are nevoie de sprijin profesional sau personal este binevenit, așa cum sunt și adulții care cred că îi pot învăța pe aceștia o meserie sau care pot contribui într-un fel sau altul în procesul educațional. Vestea că un astfel de spațiu există în Ferentari s-a răspândit rapid și a adus la un loc zeci de tineri entuziaști să se înscrie și să petreacă pe cât de mult timp posibil acolo. Ceea ce nu poate decât să-i bucure pe coordonatori, ținând cont că „fiecare oră petrecută la Studiourile Ferentari înseamnă o oră departe de străzi și probleme.”
În culisele PlayHood nicio zi nu arată la fel pentru că programul se mulează pe nevoile tineri și etapa în care se află. „Dacă nu avem o perioadă de repetiții intense, ne axăm pe mentorate individuale și pe cursurile care au loc la Studiourile Ferentari”, explică Mădălina. „Dacă pregătim un spectacol nou, acaparăm sala mare de la Studiourile Ferentari de dimineață până seara târziu – cu o binemeritată pauză de prânz, în care luăm o masă caldă și ne hlizim împreună.” Chiar dacă spectacolele lor ating teme serioase ca lipsa educației, violența și stereotipurile, umorul și puterea de a visa nu lipsesc din compoziția finală. Și nu trec neobservați pentru că cei mai mulți dintre spectatori rămân surprinși, atât de jocul tinerilor, cât și de lucrurile pe care le află despre viețile acestora.
Viețile tinerilor s-au schimbat în ultimii opt ani pentru că s-au întâmplat multe la PlayHood. „Unii tineri au devenit mult mai responsabili în ceea ce privește planificarea pe termen lung, unii au ajuns să câștige bani din pasiunile lor, iar alții s-au pierdut pe drum, acaparați de droguri, sărăcie sau depresie.” E greu să nu te dezarmeze poveștile lor, spune Mădălina, care știe că în final trebuie să-și îndrepte atenția spre cei care le sunt alături și încă luptă. Iar asta vine la pachet cu foarte multe lecții de perseverență, una mai emoționantă decât cealaltă. „Acum vreo doi ani, unul dintre tinerii din trupă a rămas fără casă, dormea pe țevile de apă caldă, dar venea în fiecare zi la repetiții. A fost premiat în festivaluri și aplaudat de sute de oameni, asta în timp ce avea de gestionat probleme de neimaginat.”
Planul lor cel mare rămâne să asigure chiria spațiului și tot ce au nevoie pentru a se asigura că vor lucra în viitor cu cât mai mulți copii și tineri din cartierul Ferentari. Iar când „o darabană poate să țină un puști lipit de membrana de piele, nu de folia de staniol, și o rundă de aplauze pentru un copil poate să fie începutul unei vieți”, întotdeauna e nevoie de ajutor – oricine e binevenit să le treacă pragul, să-i cunoască puțin mai bine și să-i susțină prin donații sau redirecționând din impozitul anual.
„La început ideea a fost doar să existe «ceva» în această arie atât de puțin acoperită în țara noastră – un punct de referință, o platformă pe care oricine are vreo idee de proiect în direcția mental health să poată să o folosească și să o dezvolte mai departe”, îmi spune Maria Pascale, fondatoare si coordonatoare de proiecte Mental Health for Romania. Așa se face că, la sfârșit de 2019, dintr-o dorință de a crea o comunitate care să militeze activ pentru sănătatea mintală și să ofere informații pe înțelesul tuturor, a apărut organizația dedicată sănătății mintale în rândul tinerilor din România. În spatele acestui demers curajos și necesar se află o echipă de 40 de tineri, în principal studenți la licență, masterat și chiar doctorat, majoritatea plecați la studii în UK, SUA sau Olanda, dar și elevi de liceu. Ce i-a unit a fost nevoia de a produce o schimbare în România, atât la nivel de societate, cât și în instituțiile de stat, inspirați de propriile experiențe cu sănătatea mintală și de expunerea la sisteme educaționale și de sănătate din vest.
Dacă primele luni și le-au dedicat încercând să acopere cât mai multe direcții de proiecte în mediul online, în scurt timp și-au definitivat și misiunea, una dublă – pe de-o parte de a crește conștientizarea și a reduce stigma cu privire la sănătatea și tulburările mintale, iar pe de alta de a crește accesul la serviciile de sănătate mintală în România. Iar din mesajele primite de la tineri li s-a confirmat că sunt pe drumul cel bun. Dacă subiectele cele mai populare au fost depresia, anxietatea și burnout-ul, semn că acestea îi preocupă pe mulți dintre următorii lor, pentru alții, situația de acasă și cea de la școală au arătat impactul negativ pe care îl au acestea asupra sănătății lor mintale. „Am primit mesaje de la tineri care ne-au povestit despre abuzul emoțional din familie și despre cum nu sunt lăsați să acceseze servicii de consiliere psihologică/psihoterapie, din cauza stigmei și ignoranței ce înconjoară tulburările mintale”. La celălalt pol, „cerințele profesorilor, cantitatea mare de informație care trebuie învățată și structura examenelor provoacă mult stres și contribuie la starea de anxietate a elevilor, care simt ca nu pot vorbi liber despre aceste lucruri în clasă.” În sprijinul tuturor vin voluntarii și specialiștii Mental Health for Romania care, prin podcastul omonim, articolele de pe blog, vizualurile de pe Instagram și mai nou, video-urile de pe TikTok, se apropie de tineri prin conținut informativ și discuții cât mai variate despre sănătatea mintală.
Odată cu începerea anului școlar, echipa și-a spus „Hai să aducem sănătatea mintală în școli” și a pornit cu acel proiect către mai multe licee din România. Scopul a rămas același – să informeze elevii despre sănătatea mintală, despre tulburările mintale cele mai comune, să îi învețe cum să ceară ajutor și să îi ajute pe cei apropiați. Cu al doilea proiect, lansat anul trecut, pe 15 septembrie, Mental Health for Romania speră să umple golurile din sistemele de educație și sănătate din țară. „Harta specialiștilor în sănătate mintală” este exact ce îi spune și numele – o hartă în continuă creștere care centralizează serviciile de sănătate mintală din România, și oferă utilizatorilor posibilitatea de a găsi specialiști potriviți nevoilor lor. „Pe hartă sunt incluse, printre altele, filtre pentru diferite servicii gratuite sau reduse, pentru specialiști care au experiență cu grupuri vulnerabile precum comunitatea LGBT și pentru servicii care se desfășoară în mediul online.”
Cum arată situația în România mai exact și cât de pregătit este sistemul de sănătate pe acest subiect? „Accentul nu se pune pe prevenție, ci pe intervenția psihiatrului și a tratamentul medicamentos, în cazurile devenite destul de grave”, explică Dan Mirea, coordonator de cercetare. Deși se oferă sprijin pentru tulburări mintale în sistemul de sănătate din România, asta nu îl face suficient sau adecvat. Iar dacă serviciile psihologice sunt încă oferite aproape exclusiv în mediul privat, de cele mai multe ori fără posibilitatea de a fi decontate prin CNAS, ceea ce le face să fie un „lux” pentru majoritatea oamenilor, lipsa de informații și limbajul greu de înțeles îngreunează accesul la tratament celor care au nevoie de el. E unul din motivele pentru care echipa a început propriile proiecte de cercetare referitoare la sănătatea mintală din țara noastră. „Având în echipă mai multe persoane care urmează cariere în cercetare, am constatat încă de la începutul activității că nu se face suficientă cercetare despre sănătatea mintală a românilor (în schimb, folosindu-se mereu date din afară când se vorbește, de exemplu, despre prevalența anumitor tulburări) și ne-am dorit să contribuim la schimbarea acestui fapt”, spune Maria. Nesurprinzător, o analiză geografică a numărului de publicații care intră în sfera sănătății mintale a arătat că România se plasează pe ultimul loc în UE. Alte analize au arătat că stăm foarte prost și la numărul de specialiști pe sănătate mintală, mai ales psihologi. „Avem un raport psihologi:psihiatri extrem de mic raportat la restul UE, ceea ce duce la «medicalizarea» sănătății mintale.”
Așa au ajuns să desfășoare, anul trecut, primul studiu propriu de cercetare intitulat „Sănătatea mintală a studenților”. Povestesc că au vrut să afle care sunt problemele de sănătate mintală cu care se confruntă studenții, cât de mult acces au la sprijin atât în universitate, cât și în afara ei, dar și cum a afectat pandemia acest lucru. „Cu ajutorul asociațiilor studențești din țară și cu cel al platformei I’m Fine, am strâns peste 1300 de participanți, mult mai mulți decât speram, iar acum suntem în faza de analiză a datelor. Unul din lucrurile care a reieșit din prima este cât de inaccesibilă este terapia din punct de vedere financiar: din analize preliminare, peste 50% din participanții care au declarat că nu apelează la terapie au motivat acest lucru prin situația financiară. Niciunul din proiectele pe care le-am descris nu este finalizat, însă sperăm să publicăm primele rezultate curând.” Motiv suficient de bun să le urmărești în continuare demersurile și să dai mai departe resursele prețioase pe care le publică zi de zi.
„Dacă în 2013 Super a constat într-o singură proiecție, în 2014 a devenit festival de film”, spune Luca Istodor, unul dintre liceenii de la acea vreme care au pornit Super, festivalul de filme făcute de adolescenți. Pentru că era elev la Sava, un liceu predominant de mate-info, în care ora de artă nu era niciodată o prioritate, s-a hotărât împreună cu alți prieteni pasionați de film să își creeze propriul lor spațiu. Încet-încet s-a conturat o comunitate de oameni cu pasiuni comune, dornici să învețe unii de la ceilalți, să participe la ateliere, să colaboreze și să se încurajeze reciproc. Iar odată cu adolescenții interesați și de alte subiecte, în program au început să apară și muzica, teatrul sau artele plastice.
Paul Dogioiu, organizator și coordonator al festivalului, își amintește că la primul lui contact cu Super a fost șocat, apoi și-a dorit să se alăture și să fie printre cei care duc inițiativa mai departe. „Zeci de adolescenți cool cu care aș fi vrut să vorbesc, să mă împrietenesc, să lucrez, cu toții în aceeași curte. Era intimidant, ireal prin amploarea sa. Apoi mi-am dat seama că Super însemna perioada în care mai toți eram în București și mergeam în exact același loc – la festival”, spune Paul, pe care l-a vrăjit „capacitatea festivalului de a crea și de a lega o comunitate a adolescenților care fac artă”.
Pe lângă Luca și Paul, din echipa de organizatori mai fac parte Teona Galgoțiu, Ioana Bogdana și Eva Todică. Când a apărut Super, Eva era singura adolescentă din Piatra-Neamț care știa de el, asta și pentru că era prietenă de pe atunci cu organizatorii. „Încă de la primele ediții, Super a fost un fel de punct de trecere artistic pentru liceenii care își doreau să urmeze un domeniu creativ. Și eu am avut, cât eram în liceu, filme înscrise la festival. Acum, acest lucru se simte chiar și mai tare. Vedem în adolescenții pe care îi întâlnim o bucurie foarte sinceră să vină la festival, să participe în ateliere, să se cunoască între ei. Se formează o rețea națională de tineri artiști care devin, în timp, colegi și colaboratori”, spune Eva.
Pentru că una dintre mizele lor principale a fost „să contribuie la decentralizarea inițiativelor culturale și educaționale din România, astfel încât să devină cât mai accesibile adolescenților din afara capitalei”, s-a conturat proiectul Super Ambasadori, prin care voluntari ai festivalului reprezintă Super în afara Bucureștiului și organizează proiecte artistice marca Super în localitatea lor. Așa au reușit, anul acesta, să ajungă în 30 de orașe, cu proiecte-satelit ale festivalului principal, care momentan se întâmplă doar în București. Mai precis, 24 de orașe din România și șase din Republica Moldova, adică „un număr record”, după cum afirmă Ioana Bogdana. Dacă în anii trecuți publicul lor aduna aproximativ 750 de oameni la toate aceste evenimente, în 2021, au fost aproape 2500 de persoane implicate în proiectele ambasadorilor. Rezultate palpabile și mult entuziasm care îi motivează să meargă mai departe, indiferent de provocări.
Deși în 2020 s-au temut că pandemia va știrbi sentimentul de comunitate care se creează la festival din cauza mutării în online, anul trecut au știut la ce să se aștepte în mare și au pregătit de la început o ediție în aer liber. Una care le-a permis să ducă festivalul într-o direcție multidisciplinară, să lanseze revista Super și să includă în fiecare zi, înainte de proiecții, câte un concert, un spectacol de teatru, o expoziție sau o lectură de poezie. Cât despre filmele din program, Ioana spune că au „explorat relațiile de tot felul (platonice, romantice, părinte-copil etc) fricile, incertitudinile și traumele, alienarea și apartenența, ecologia și politica, trecutul, prezentul și viitorul, prin abordări tandre, ludice, stilizate, experimentale, hipnotizante.”
Legat de selecția pe care și-o doresc să fie cât mai releventă pentru realitatea liceenilor, filmele sunt alese de o echipă de adolescenți. „Pentru că acum doi ani ne-am dat seama că să pretinzi de la o echipă de adolescenți să reușească să selecteze și să programeze filme, fără ca aceștia să fi avut parte vreodată de educație curatorială, e ca și cum ai arunca în apă o persoană care nu știe să înoate”, mărturisește Paul Dogioiu. „Așa a apărut programul de educație cinematografică și curatorială «Zero la Purtare» prin care o echipă de șase adolescenți trec timp de câteva luni prin ateliere cu traineri care îi pregătesc pentru procesul de selecție de la festival. În plus, programul este dezvoltat în parteneriat cu festivalul de film documentar One World România, în timpul căruia participanții «Zero la Purtare» devin Juriul Liceenilor și aleg un film pe care îl premiază, iar, tot în cadrul OWR, au parte de un atelier de film și observație ținut de minunații Cristina Haneș și Dragoș Apetri.”
Trăgând linie, Eva simte că festivalul reușește să „creeze o fascinație în jurul adolescenților și a potențialului lor artistic”, iar asta se vede în numărul mare al adulților din public, fie că sunt părinții participanților sau nu. „Super este o resursă inepuizabilă de energie, informație, întrebări, răspunsuri, angoase, momente de fericire, de căutare și de descoperire. Încurajăm publicul matur să acceseze această resursă. Pe noi contactul cu artiștii de la festival ne păstrează în mod clar fresh și cu picioarele pe pământ, dacă pământul ar fi actualitatea și relevanța produselor artistice și curentelor de gândire foarte tinere, care evoluează de la an la an. Cred că la Super îți poți face o idee despre cum ar putea arăta viitorul. Și este promițător.”