(Interviu) Medeea Iancu: „E timpul ca femeile să vorbească ele însele despre ele”

Medeea Iancu este poetă, regizoare, feministă și activistă. A crescut cu basme auzite de la bunicul ei și a început să scrie spunând povești. Le datorează hotărârea de a se apuca de scris lui Charlotte Brontë, pentru cartea Jane Eyre, și lui Donald Bisset, pentru poveștile citite în copilărie. A debutat editorial în 2011 cu volumul divina tragedie, a contribuit cu poeme în mai multe antologii, iar în 2015 a publicat al doilea volum, Cîntarea care a biruit toate cîntările. Cel mai nou volum de poeme, Delacroix este tabu: suita romînească a apărut anul trecut, iar în prezent autoarea lucrează la o continuare a acestuia, Delacroix este tabu: Amendamentele lirice.

Pentru Medeea, poezia înseamnă trezire la realitate, necesitate, risc, eliberare, a fi tu însăți.

 

Despre ce scrii și care sunt mesajele pe care vrei să le transmiți prin volumele tale?
Mă inspiră realitatea din jurul meu, inegalitatea, suferința oamenilor, acțiunile lor, nevoia lor de a fi acceptați așa cum sunt. Am scris despre ce înseamnă, din punctul meu de vedere, să fii orfan/ă, să fii exclus/ă. Copiii care erau/ sunt orfani au alt statut în societate, copiii care provin din familii monoparentale sau sărace sunt marginalizați, tratați diferit. Ei nu fac parte din această societate, sunt, cel mult, la periferia ei. Sunt considerați inutili și nu au nicio protecție.
Suntem învățați de mici să fim rasiști, homofobi, să discriminăm, să nu fim responsabili („vina este a fetei că a fost agresată sau că a rămas însărcinată”), ne educăm fetele să creadă că sunt inferioare, că viețile lor nu au importanță, că trebuie să îndure violența partenerilor în loc să raporteze situațiile. Ne educăm fetele să creadă că nu vor reuși în viață, că unele meserii nu sunt pentru ele, că dacă vor să devină artiste, vor fi etichetate ca fiind curve. Ne educăm băieții cu glume despre viol, obiectificare și hărțuire în loc să îi învățăm respectul și consimțământul. Atâta timp cât nu conștientizăm propriile acțiuni, felul greșit în care am fost educați, atâta timp cât devenim complici, prin tăcere, la actele de violență, nimic nu se va schimba. Am scris despre violența pe care bărbații o fac asupra femeilor, despre viol și hărțuire, despre discriminare, despre poliția care ignoră violența și violurile, despre tradiția patriarhală pe care o perpetuăm și o lăsăm zestre copiilor noștri.


Cum ai ajuns să scrii poezie feministă?
Eram într-o zi pe stradă, lângă un liceu, și copiii ieșeau de la ore. Un băiat a trecut pe lângă o fată și a tras-o de sâni. Nu am apucat să reacționez, totul s-a întâmplat foarte repede, băiatul a fugit. M-am uitat după camere video, nu erau. M-am gândit la fata aceea, cum s-a simțit, ce a gândit, cum o va schimba experiența asta. Ca ea sunt milioane de fete și femei care trec prin experiențe oribile, dezumanizante, iar unele le pun viața în pericol. Am văzut nenumărate astfel de scene, din ele sunt compuse viețile noastre, ale femeilor. Fata aceea erai tu, eu, oricare dintre noi.

Care crezi că este rolul poeziei feministe sau al artei feministe în general?
The dinner party, de exemplu, instalația lui Judy Chicago, reprezenta mai multe mese pregătite pentru cină, dispuse sub formă de triunghi, iar fiecare masă era simbolul unei figuri feminine: zeițe, sfinte, scriitoare, feministe etc. Este recreată o istorie a femeilor. Manifesto for maintenance art (1969), a lui Mierle Ukeles, pe care l-a scris după ce a născut, atrage atenția asupra muncilor pe care le fac femeile în casă, toată această povară pe care o ducem singure: îngrijirea casei, gătitul, creșterea copiilor etc. Rolurile de gen trebuie să fie chestionate. Fără aceste munci, contribuții, idei, talente, inovații, conștientizări, dezbateri, nu am fi putut evolua. Fără poezia feministă și arta feministă nu am fi aflat astăzi poveștile acestor femei, nici nu am fi conștientizat sistemul patriarhal în care trăim, am fi fost și astăzi proprietatea bărbatului, slujitoarele, sclavele.


Cum este e să fii poetă feministă în România?
Câteodată mă simt ca Emily Dickinson, alteori ca Charlotte Brontë. Parcă n-am fi în 2018. Nu mai trebuie să ceri permisiunea tatălui sau tutorelui pentru a scrie, dar sunt încă foarte prezente prejudecățile, stereotipurile, interdicțiile. Literatura scrisă de femei este privită încă, în 2018, ca fiind ceva inferior, ieftin și prostesc. Este foarte greu să fii poetă în România, și feministă, într-o cultură mică, patriarhală, care exclude voit și fără remușcări operele scrise de femei. Câte ziduri trebuie să escaladezi, câte capcane și gropi trebuie să ocolești pentru a ajunge în sfârșit unde doreai, iar bărbații sunt acolo dintotdeauna. Dublul standard e la ordinea zilei. Ești mereu pusă la îndoială, hărțuită, scanată de privirea masculină, tu și ceea ce scrii. Iar poezia și feminismul din punctul de vedere al patriarhatului literar se exclud, ele nu pot fi împreună. Ești în permanență comparată cu poeți, ba încă am auzit și văzut pe unii critci care spuneau sau scriau cu nonșalanță că: “[nume de femeie] este poet bun”. Există multă ignoranță și este evident că e necesară o educare corespunzătoare în privința egalității, stereotipurilor de gen, feminismului.
Unele femei sunt complice și susținătoare ale acestei stări de fapt. Există o foarte mare teamă de a vorbi, de a chestiona autoritatea, femeile se tem să nu-și piardă joburile, să nu fie și mai mult marginalizate. Feminismul te ajută să vezi peisajul complet, perspectiva istorică, politică, evoluția, dacă ea există, ceea ce lipsește, de exemplu în literatură sau în discursul literar, dar și în viața de zi cu zi. Să fii poetă feministă înseamnă să fii tu însăți, asumat, nu să te lași modelată sau, mai bine zis, mutilată de patriarhat. Pentru mine, să fiu feministă înseamnă să fiu eu însămi, să mă bucur de aceleași drepturi și libertăți ca bărbații, să nu fie tăiate părți din mine în numele unor legi scrise sau nescrise primitive. Înseamnă evoluție, cunoaștere, empatie, respect, demnitate.
Se vede că poezia contemporană politică lipsește, citind afirmațiile unor poeți. Ne ferim încă de poezia politică afirmând că politicul și literatura se exclud. Ne este frică de politizare, ideologie, dar uităm că frica nu aduce progresul, uităm că viețile noastre sunt ținute în loc, distruse chiar de decizii politice, de ignoranța noastră, de temerile noastre. Trăim sub mitul geniului și esteticului. Poezia politică înseamnă că ești conștient/ă de acțiunile trecute sau prezente, de legi care ți-au luat din drepturi, care te-au marginalizat, ți-au șters vocea, identitatea, povestea. Înseamnă să auzim/ citim și poveștile altora, care-s diferiți de noi, care au vieți diferite, ale persoanelor LGBTQ, să cunoaștem arta romă, a persoanelor cu dizabilități etc. Arta nu a fost făcută doar de persoanele albe, sănătoase, heterosexuale, ortodoxe, masculine etc.


Care sunt autorii/autoarele tale favoriți/te și cum te-au inspirat?
Audre Lorde, pentru că a învățat generații la rând, implicit și pe mine, să facă față fricii și să-și facă vocile și poveștile auzite. Danez Smith pentru că e excesiv, autentic în poezie. Maya Angelou pentru că a scris poemele pe care multe dintre noi ne-am dorit să le scriem sau să le putem spune. James Baldwin pentru că a înțeles atât de bine dinamica socială, rolul artistului și necesitatea adevărului. Angela Marinescu pentru curajul ei, viziunea ei asupra poeziei, pentru că a știut mereu să se reinventeze. Paul Celan pentru că a chestionat limbajul opresorului și a făcut artă din asta. Claudia Rankine, de la care am înțeles mai bine ce înseamnă rasismul și ce înseamnă să scrii, să trăiești fiind de altă culoare. Charlotte Brontë, pentru că este printre primele autoare pe care le-am citit și care m-a ajutat, fiind mică, să înțeleg că a fi femeie nu este o limitare, m-a ajutat să fiu puternică. Daphne du Maurier, pentru că și ea este printre primele autoare pe care le-am citit în copilărie, care mi-a satisfăcut pasiunea pentru suspans; de la ea am învățat esența povestirii. June Jordan pentru că poemele ei m-au făcut să înțeleg mai bine amploarea traumelor și evenimentelor sociale, Roxane Gay, căreia îi sunt recunoascătoare, ca și celorlalte femei, că a scris Bad feminist și Hunger: a memoir of (my) body, și mulți alții, multe alte autoare, dar mă opresc aici, altfel nu mai termin.


Ce ai învățat de la autoarele pe care le-ai citit?
Am învățat că e important să rămâi deschis/ă la ceea ce e nou, la ceea ce e diferit. Am învățat să apreciez cu adevărat cărțile pe care le-au scris femeile de-a lungul timpului, că fără ele, eu și alte femei nu am fi unde suntem, nu ne-am bucura de libertatea pe care o avem astăzi. Am aflat ce înseamnă să fii femeie, în epoci diferite, în țări diferite, în regimuri politice diferite. Am învățat că fără vocile tuturor femeilor, nu există progres, egalitate, cunoaștere. Am învățat să scriu mai bine, că literatura nu are granițe, că prejudecățile, sterotipurile nu ne duc la cunoaștere, ci ne limitează gândirea, viața, personalitatea. Am învățat istoria adevărată a țării, claritatea, empatia, ce înseamnă privilegiile, să fiu eu însămi, să fiu curajoasă.


Ce loc ocupă femeile în literatura română?
Niciun loc, din păcate. Pare că femeile nu ar fi contribuit la viața culturală, că nu ar fi participat. În școli, pereții sunt încă plini doar de portretele scriitorilor, în muzee, la fel. Mai vezi când și când câte o autoare rătăcită prin mulțimea bărbaților artiști. Trăim încă sub mitul geniului, artistului unic, părintelui, care este, firește, bărbatul. În manuale nu este inclusă nicio autoare. Juriile sunt formate doar din bărbați, redacțiile revistelor sunt și ele, în majoritate, formate tot din bărbați. Evenimentele se fac aproape exclusiv doar cu bărbați.
Rolul și locul autoarelor, într-o cultură patriarhală ca a noastră, este cel al slujitoarelor, secretarelor, damelor literare, cum sunt numite scriitoarele. În anul Centenarului nu există evenimente despre contribuția femeilor în domeniul artei, științei etc. Puținele evenimente care s-au făcut până acum păstrează același format: bărbați vorbind/scriind despre autoare, câte o scriitoare, două fiind prezente. Este rușinos și primitiv felul în care privim istoria: locul autoarelor nu este nicidecum unul periferic, al uitării, rușinii. Fără aceste femei care au vorbit, scris, militat, nu am fi avut nici astăzi dreptul de a vota, de a studia, de a avea proprietăți, și nici Constituția, așa cum o știm astăzi.
Cred că literatura română contemporană are mult de câștigat din arta femeilor și aceasta ar trebui încurajată cu adevărat. O să dau câteva nume de autoare pe care le urmăresc și care merită citite: Gabriela Feceoru, Iuliana Lungu, Daniela Hendea, Miruna Vlada, Laura Dan, Silvia Grădinaru (Silvia T., pseudonim), Iulia Militaru, Anca Bucur, Diana Geacăr, Cosmina Moroșan.

Cum se întâmplă și cum se întreține sexismul în mediul literar?
Printre primele lucruri pe care le auzi, este acela că ești frumoasă, dar că trebuie să schimbi ceva, și la tine, dar mai ales în ceea ce scrii. Trebuie să-ți ajustezi scrisul la cerințele masculine. Am auzit tot felul de insulte pe care aș prefera să nu le reproduc, sunt înfiorătoare. Sunt unele, însă, pe care le pot numi: „cartea ei este bună, soției mele i-a plăcut”, „X autoare nu este scriitoare, ci soția lui Y”; „dame literare”, „prospături”, „ești frumoasă pentru a fi poetă”, „nu scrii ca o femeie, ci ca un bărbat”, „poeta are coaie” (chiar apare asta în cronica unei cărți), „soțul tău îți dă voie să scrii?”, „ce ai făcut pentru a publica cartea?” (insinuări sau propuneri de favoruri sexuale), „nu trebuie să scrii despre emoții, bărbaților nu le place asta”, „știi să gătești?”, „nu este poetă pentru că a născut” (nu trebuie să ai copii dacă scrii, altfel, odată cu nașterea, îți dispare subit statutul, talentul etc.). Am întâlnit bărbați care încep să-ți explice poezia ta ție, bărbați care te pipăie, care te sărută cu forța, care te hărțuiesc, care te amenință, șantajează și multe altele mult mai grave. Se întâmplă de obicei în cadrul evenimentelor la care te duci, invitată sau ca spectatoare, se întâmplă în săli, în baruri, la lansări, dezbateri, sub ochii tuturor. Nimeni nu reacționează, bărbații râd și încurajează, alții spun că exagerezi, doar te-a pupat, alții îți spun că dacă nu te culci cu ei, nu vei reuși etc. Noțiunile de consimțământ și autonomie sunt străine multor autori.
Unele autoare nu spun nimic, de frică, din neștiință/naivitate, altele tac crezând că lor nu li se va întâmpla niciodată. Mulți autori nu reacționează pentru că asta au fost învățați, să nu respecte femeia, să o lovească, să o hărțuiască, să o desconsidere. Eu am fost întrebată la un moment dat de către un critic, poet și profesor, când am fost bătută ultima dată. Consecințele unor astfel de afirmații, întrebări nu se rezumă la o simplă bădărănie/ignoranță: ele antrenează o suită de acțiuni nocive, le continuă, le întăresc, le normalizează. Alții spun că „nu sunt misogini, dar…”, și după acest dar vine o avalanșă de insulte la adresa femeilor, o ură care pare că nu are limite. Mai este și categoria celor care spun că nu citesc cărțile scrise de femei și se laudă cu asta, afirmând că literatura nu este treabă de femeie, ci de bărbat. Alții care spun că nu există, în toată istoria României, autoare demne de a fi promovate, citite, predate. „Unde găsim noi o autoare care să scrie ca Slavici, Petrescu, ba chiar Sadoveanu? Unde găsim noi o poetă care să scrie ca Blaga sau Stănescu?” Cam acesta este discursul pe care îl tot auzim și de care ne tot lovim. Dacă totuși apuci să deschizi gura (și nu ești întreruptă sau trimisă la bucătărie), în acest tumult masculin, și atragi atenția asupra atitudinilor sexiste, ți se răspunde că ești isterică, că ești la ciclu, că nu ai mai făcut sex de ceva vreme, că nu-ți știi locul, că ești obraznică. Apropo de întrebarea ta, despre ce am învățat eu de la autoarele pe care le-am citit, eu însămi, la un moment dat am pus aceeași întrebare unui scriitor. Mi-a răspuns că sunt impertinentă pentru că îndrăznesc să-l întreb așa ceva. Concepția este, așadar, că femeile au ce învăța și învață, fie că scriu sau nu, de la scriitori, nu invers. Ei sunt părinții literari care ne îndrumă, ne aplică corecții fizice, psihice, pe hârtie, ne trimit la ospiciu, ne interzic să scriem, să deschidem gura.
În 2017 am inițiat împreună cu poeta Gabriela Feceoru proiectul Harta Egalității pentru a atrage atenția asupra discriminării și inegalițății de gen existente în lumea literară românească. E nevoie de conștientizare și acțiune pozitivă pentru a descâlci prejudecățile, sterotipurile, tabuurile cu care am fost obișnuiți zeci de ani. Trebuie să vedem părțile urâte, detestabile, crude, negative din noi, din cultură și educație, să le corectăm, curățăm, doar astfel vom putea evolua.

Cum vezi tu lipsa autoarelor din manualele școlare?
Nu e vorba doar despre o simplă lipsă, neglijență, problema e profundă. Uităm sau ne facem că uităm că educația a fost interzisă femeilor, că a existat și există încă, din păcate, segregare în școli. Faptul că acum fetele pot studia, nu a rezolvat întru totul problema. Rădăcina răului este încă acolo. Este o excludere voită a femeilor. Selecția autorilor/ textelor nu e făcută având în vedere nevoile elevilor, ci tot felul de alte interese. Am avut n reforme în învățământ, cu toate acestea, lucrurile au rămas înțepenite în timp. Când vezi că ceea ce ai propus zeci de ani nu dă rezultate, schimbi. Uneori e nevoie să schimbi aproapte totul. Nu poți trăi în prezent nefiind în contact cu prezentul și nestudiind despre el. Elevii trebuie să fie învățați, printre multe altele, să fie critici. Care sunt nevoile/problemele elevilor? Le știm, și noi am le-am avut, ne-am confruntat cu ele: dragostea și suferința, rușinea și violența, experiențele sexuale, identitatea, frica de necunoscut, independența/dependența, sărăcia etc. Elevii nu-s învățați să vorbească cu vocea lor, ci să reproducă. Dacă ar sta în puterea mea, aș reface totul, aș combina texte și autoare, pentru că nu cred că literatura ar trebui să fie doar națională. Aș propune texte de Angela Marinescu, Daphne du Maurier, Miruna Vlada, Anca Bucur, Chimamanda Ngozi Adichie, Harper Lee, Margaret Atwood, Mariana Marin, Magda Cârneci, Mary Shelley, poetele tinere pe care le-am recomandat adineauri și multe altele. Elevii trebuie să afle, să cunoască, să se confrunte cu texte și autoare care trăiesc azi. Să afle de manifestele de azi, cum gândesc oamenii astăzi, cum se exprimă, cum distilează mesajele în 2018. Trebuie să cunoască arta timpului în care trăiesc. Trebuie să cunoască arta și istoria femeilor, fie că ele sunt din România sau din Iran, că au trăit în anii 60 sau că astăzi sunt în viață. Arta, literatura ne influențează viețile, ni le schimbă. Arta nu este un domeniu mort, ne învață să ne exprimăm sentimentele, lucruri practice de zi cu zi. Prin toate acestea nu spun că literatura clasică nu își are rostul și locul în manuale, nu aș exclude-o. Dar selecția actuală, care e aceeași de pe vremea când eu eram în școală, care e de fapt, aproape aceeași cu cea din perioada comunistă, cu unele diferențe, a devenit irelevantă. Am ținut niște ateliere la un liceu din Tg-Mureș și băieții și fetele erau interesați de poezia contemporană. Contrar a ceea ce se spune, tinerii citesc și vor să citească ce se scrie acum. Vor să înțeleagă de ce sunt victimele violenței, de ce nu au în manuale poezii care vorbesc despre situațiile prin care și ei trec, de ce învață tot despre poeți morți. Mi-ar plăcea să fie mult mai multe astfel de proiecte în școli, care să implice în mod direct și elevii, despre poezia contemporană, despre ceea ce scriu, gândesc, doresc ei.

De ce crezi că este important să cunoaștem autoarele, să le promovăm, să le citim poveștile, să le auzim?
Femeile sunt mai bine de jumătate din populația țării. Este un drept uman să te simți/vezi reprezentată, auzită. A nu-ți fi auzită povestea echivalează cu reducerea la tăcere.
Există foarte multe femei care au contribuit la evoluția tehnologiei, artei, economiei etc. Lucrurile acestea nu se cunosc, puțini vorbesc despre ele. De exemplu, frigiderul, așa cum îl știm astăzi, este invenția unei femei. Mașina de spălat vase, de asemenea. Încălzirea din automobile, scara de incendiu, ștergătoarele automobilului și multe altele sunt invențiile femeilor. Să nu mai spun de contribuția femeilor în domeniul IT. Deci, cum ar arăta lumea fără contribuția femeilor, unde am fi astăzi fără aceste realizări? Dacă tinerele de astăzi nu aud poveștile femeilor, nu văd în jurul lor nicio femeie pe care să o aibă drept model, cum vor putea ele să se cunoască, să îndrăznească, să știe că pot fi aviatoare, când tot ceea ce văd sunt bărbați creatori, în funcții importante, cu meserii importante?
Când femeile scriu literatură, textele lor sunt etichetate ca fiind confesive, personale, domestice, feminine, când bărbații scriu literatură, se consideră din start ca literatură. Bărbații au dominat timp de secole știința, literatura etc. Tot ce cunoaștem, cunoaștem prin intermediul ochilor lor, gândirii lor, prejudecăților lor. Ei au construit o imagine despre femeie în artă (și nu doar în artă), imagine care, în genere, este aceea a muzei, a femeii obiect, a femeii victime, a femeii care sucește mințile sărmanului bărbat și îi ruinează viața, a femeii păpușă, prostuță, care așteaptă să fie salvată și care nu se gândește niciodată că se poate salva singură. După atâta vreme în care am citit/auzit aceleași clișee despre femei care au purtat povara ratării bărbatului, e timpul (era de mult) să le auzim și pe femei vorbind și scriind. Putem reface această imagine a femeii în/din artă: ea să ne aparțină și să nu conțină prejudecățile și stereotipurile patriarhale, despre ce înseamnă frumusețea, feminitatea, creativitatea etc. În majoritatea operelor literare scrise de bărbați, femeia este victima, este abuzată, hărțuită, violată, abandonată, este prezentată ca obiect și interacțiunea cu ea se rezumă la asta. E timpul ca femeile să vorbească ele însele despre ele, să-și spună poveștile din perspectiva lor, astfel și imaginea/ concepția noastră, a tuturor, se va schimba. Nu putem progresa, inova, atâta timp cât idealul nostru de literatură reprezintă o concepție patriarhală, heteronormativă despre rolul, locul și imaginea femeii.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe glamour.ro