Povești care vorbesc despre realitate - interviu cu Lisa Nishimura (Netflix)

În ultimii 10 ani, Lisa Nishimura a trecut de la epoca în care Netflix era o companie de DVD-uri disponibile doar în Statele Unite la liderul global al rețelelor de televiziune prin internet, cu 130 de milioane de abonați din 190 de țări. Asul ei din mânecă? O avalanșă de documentare excepționale, dintre care două câștigătoare de Oscar doar anul acesta.

„Cum ți s-a părut ziua de ieri?“, ma întreabă Lisa, de cum intru în camera luxosului hotel Boscolo Exedra, pe un ton curios, avidă să primească feedback, atentă și agilă. Suntem în Roma pentru a doua zi a evenimentului See What’s Next organizat de Netflix pentru jurnaliști din întreaga lume și avem ocazia să primim răspunsuri la tot soiul de curiozități pe care le-am adunat de-a lungul timpului, direct de la Reed Hastings, Ted Sarandos și compania. În cazul meu, compania înseamnă și Lisa Nishimura, directoarea diviziei de programe de comedie și documentare a Netflix, „responsabilă“ printre altele de docu-seriile hit Making a Murderer, Abstract: The Art of Design sau Chef’s Table, fenomenalul Wild Wild Country și cele două câștigătoare de Oscar de anul acesta: The White Helmets și Icarus.

Lisa, pentru început, aș vrea să vorbim despre parcursul tău profesional: ți-ai dorit o carieră în medicină, ai ajuns în industria muzicală și apoi în televiziune. Cum s-au legat lucrurile?
Provin dintr-o familie tradiționalistă de imigranți, părinții mei au venit din Japonia, au trăit vremurile celui de-al doilea Război Mondial, așa că aveau această convingere că trebuie să îți pui mintea la contribuție și să muncești foarte mult. Ce este fascinant este că nu mi-am imaginat vreo clipă că ceea ce fac acum ar putea fi de fapt cariera mea. Nu știam că există, așa că nici măcar nu am îndrăznit să visez la o astfel de carieră.
În familia mea sunt mulți oameni de știință și doctori, iar eu am fost întotdeauna fascinată de oameni și de condiția umană. Mă pasionau psihologia, psihiatria și conexiunea dintre fiziologie și experiențele vieții, așa că medicina mi s-a părut extrem de interesantă. Însă până să încep studiile de medicină mi-am spus că vreau să mă bucur de cealaltă pasiune a mea, arta. Am fost destul de norocoasă să cresc într-o familie în care arta a fost mereu apreciată, mama mea a fost muziciană, însă arta nu mi-a fost niciodată prezentată drept o carieră pe care aș fi putut să o urmez. La scurt timp, mi s-a oferit un internship la o casă de discuri locală, unde am descoperit o lume complet diferită. Lui Chris Blakewell, geniul creativ din spatele casei de producție Island Records și cel care l-a descoperit pe Bob Marley și a semnat cu Tom Waits, U2 și mulți alții, i-a plăcut foarte mult muzica pe care o produceam și după ce a vândut casa de discuri mi-a propus să mă alătur noii companii multimedia pe care o pornea, Palm Pictures. Așa că m-am mutat în New York și în cele din urmă am ajuns director general și am început să lucrez în zona filmelor, a cinematografiei americane independente, filmelor străine, documentarelor și muzicii. Așa i-am cunoscut pe Ted Sarandos și pe Cindy Holland; ei se ocupau de achiziționarea filmelor pe care noi le făceam. Cred că cel mai tare m-a uimit cât de multe lucruri știau despre cinematografie; cunoșteau regizorii, înțelegeau poveștile din spatele producției – mi se părea incredibil. Peste ani, Ted a creat o nouă poziție la Netflix, care consta în a controla achizițiile de filme și seriale TV din întreaga lume care nu proveneau de la studiourile mari. Mi-a oferit acest job în 2007, pe vremea când Netflix era o companie de DVD-uri disponibile doar în Statele Unite. Atunci m-am mutat din New York în Los Angeles și am trăit o experiență de învățare extraordinară. Era primul meu job la nivel global, iar obligațiile mele constau în a cumpăra diverse genuri de povestiri, în formate diverse, precum anime-uri japoneze, seriale scandinave, documentare, stand-up comedy, filme străine și filme americane independente. Partea interesantă era că aceste povești din întreaga lume erau combinate cu o interfață personalizată la care oamenii răspundeau pozitiv. Când am făcut pasul de la DVD-uri la streaming, a crescut brusc și dorința de a experimenta și de a încerca lucruri noi, personalizate pentru abonații noștri.


Ați dat lovitura anul acesta la Oscaruri, luând ambele statuete pentru documentar (lungmetraj și scurtmetraj) cu The White Helmets și Icarus, două proiecte deosebit de curajoase. Ai spune că au fost proiecte riscante?
Depinde cum vrei să interpretezi ideea de risc. Petrecem o mare parte din timp la început, în primele stadii de verificare, atunci când discutăm cu producătorul și echipa acestuia pentru a înțelege cât mai bine lumea pe care doresc să o aducă la viață, motivul pentru care vor acest lucru, publicul căruia i se adresează și cât de unic este modul în care plănuiesc să facă posibile toate acestea. Dacă ne referim la un film documentar, trebuie să știm ce acces are, care va fi tehnica – există atât de multe stiluri în care poți spune o poveste. Dacă nu ai acces la un anumit lucru, atunci cum vei reuși să filmezi acel lucru? Dacă va fi realizat prin animație, trebuie să te gândești la sunet, la muzică, la atmosferă. Toate aceste aspecte sunt deosebit de importante pentru a înțelege cât mai bine viziunea producătorului și cred că pe măsură ce înaintezi în acest proces, câștigi din ce în ce mai multă încredere, atât în producător, cât și în echipa sa, că vor reuși să îndeplinească cu brio ceea ce și-au propus. Chiar dacă lumea în care intri poate părea periculoasă sau riscantă, aflându-te pe mâini bune sentimentul este extraordinar. În cazul documentarului White Helmets, unde au existat riscuri fizice, am fost foarte atenți, am evaluat în primă fază tot procesul și am înțeles că siguranța se află pe primul plan. Am avut echipe de producție și echipe de securitate care s-au asigurat în permanență că întreaga echipă de producție se află în siguranță.


Când te gândești la ce urmează ce te entuziasmează cel mai tare?
Mă bucură enorm că documentarele încep să rezoneze din ce în ce mai bine cu publicul larg. Au existat întotdeauna iubitori de documentare, dar cred că nu doar noi, cât și alte platforme, investesc foarte mult în procesul de creație al unui documentar, iar lucrul acesta face ca uneori spectatorul să urmărească un documentar dar să nu realizeze acest lucru, datorită producției spectaculoase sau a faptului că povestea te captivează în cele mai neașteptate moduri. Glumesc adesea cu echipa mea despre filmele de lungmetraj care încep cu mesajul „bazat pe o poveste reală”, însă acesta este modul în care vând povestea, nu-i așa? Trebuie să vezi acest film pentru că este mult mai conectat la realitate decât restul, este cât se poate de real. Și le spun colegilor mei că tot ce facem noi este real, iar asta înseamnă mai multă responsabilitate, mai multă asumare, dar și mai multe oportunități de a prezenta o poveste cu care oamenii să rezoneze. Sunt convinsă că spectatorii vor să se regăsească pe ei înșiși sau măcar ceva familiar în personajele sau în intriga filmului, vor să regăsească ceva care să le transmită sentimentul de experiență reală, iar acest lucru îți permite să te implici într-un fel în care nu ai putea să o faci cu un alt gen de poveste. Suntem norocoși pentru că indiferent de formatul pe care îl are producția, nu suntem limitați de parametrii tradiționali precum pauze publicitare sau durată, nu trebuie să urmărim un anumit subiect, iar asta ne oferă libertatea de a prezenta cel mai de calitate conținut. Și acesta este abia începutul.

E vreun documentar căruia i-ai dat undă verde și care și-a schimbat traiectoria în mod radical în timpul producției sau nu e loc de surprize?
În cazul documentarelor, vorbim despre o multitudine de formate și stiluri. Dacă este în mare măsură bazat pe documentarea de arhivă, având în vedere natura istorică a narațiunii, acesta poate fi mai predictibil. Dacă însă creezi un documentar care urmarește un subiect într-o situație contemporană, în aproape toate cazurile povestea se va schimba. Natura documentarelor presupune rigurozitate și atenție incredibile în pregătire, dar în același timp și deschidere absolută, flexibilitate și adaptabilitate la evenimentele din viața reală. De aceea sunt mereu fascinată de creatorii de documentare. Trebuie să fie geniali, profetici și deschiși către toate posibilitățile către care îi poate duce o poveste.

Recunosc, am o slăbiciune pentru documentarele culinare (și cred că nu sunt singura). Cât de greu este să produci ceva atât de complicat cum este Chef’s Table, spre exemplu? Sunt atâtea locații, uneori îndepărtate sau chiar izolate.
Îmi place faptul că în categoria documentarelor despre mâncare este o mare diversitate de stiluri și experiențe. Când mă gândesc la Chef’s Table, la Rotten, la Somebody Feed Phil sau la Ugly Delicious cu David Chang, îmi dau seama ce experiențe complet diferite sunt toate în cadrul culturii food. Chef’s Table este extraordinar. Creatorul David Gelb și echipa lui sunt extraordinari. Chef’s Table este prima docu-serie originală Netlfix pe care am lansat-o și asta pentru că am fost impresionați de claritatea viziunii lui David. A vrut să spună povești profund personale ale bucătarilor din lumea întreagă printr-o lentilă nemaivăzut de delicioasă până acum în emisiunile despre mâncare. Pentru ei, este esențial ca experiența să fie autentică și proprie mediului natural al fiecărui chef chiar dacă asta înseamnă să meargă în pădurile tropicale din Brazilia, în Patagonia, într-o mânăstire din Coreea de Sud sau pe străzile agitate ale Thailandei… ei vor merge acolo cu camerele de filmare.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe glamour.ro